Weltklasse Zürich – un Mic Olimp

Mi-am dat seama că am stat aproape 4 ore în picioare abia la sfârşit – când să plec, mi-am simţit genunchii amorţiţi şi tălpile durând a protest. Au fost 4 ore intense şi relaxante în acelaşi timp – “efectul atletism”.

Un bilet în picioare la reuniunea atletică Golden League – Weltklasse Zürich costă 35 de franci. Erau singurele bilete care se mai găseau – probabil as fi ales categoria oricum – şi a meritat.

În program scria că toată treaba începe la 6. Am ajuns pe la 7 fărun sfert, boscodorindu-mă singur că “iar întârzii” şi pierd lucruri importante. Stadionul (vechea noastră cunoştiinţă, Letzigrund) era însă aproape gol

şi uşurat am constatat că se desfăşurau probe “de încălzire”, sub egida “Nations Challenge” – un concurs pe echipe de tineret ale câtorva ţări invitate plus elveţia şi o echipă a cantonului Zürich. Ocazie bună pentru tinerii atleţi de a simţi atmosfera de concurs – unii chiar s-au “mobilizat” energic şi au primit aplauze generoase.

M-am bucurat pentru ei, şi pentru mine, că n-am pierdut totuşi nici o întrecere majoră. Chiar după ce mi-am ocupat locul la peluza D, destul de jos, privind frontal la linia de sosire,

au început prezentările primei probe, săritura cu prăjina femei. Din păcate, a fost exact la peluza opusă, aşa că tot ce am văzut din ma faiblesse Elena Isinbaeva a fost ceva de genul acesta: elan…

şi…

a sărit!

“Prăjina” durează mult, aşa că a început înainte chiar de prezentarea oficială a atleţilor-vedetă. Nu toţi, doar unii reprezentativi. Mulţi proaspeţi campioni olimpici, de mi s-a făcut pielea de găină când i-am văzut. Au intrat însoţiţi de copii, şi s-au strâns în grupuri la fiecare colţ de arenă, salutaţi, de unde au început un mic tur de onoare. Aici, Sandra Richards, Jeremy Wariner.

A propos de Jeremy şi alţii ca el, concursul e şi un prilej de revanşă pentru favoriţii care au clacat la Beijing. Să vedem ce va ieşi.

Între timp stadionul s-a umplut ochi – spectacolul poate să înceapă!

Şi începe cu defilarea atleţilor elveţieni care au scos puncte (şi puţinele medalii) la Olimpiadă. Au intrat, aclamaţi 30.000 de oameni, în tricicletele astea tip ricşă – sunt la mare modă în ultima vreme, văd, ca “taxiuri alternative”. Mai târziu fiecare din ei au înmânat premiile.

După cum se vede, săritoarele în înălţime n-au avut de aşteptat, şi au început. Elaaaan…

şiii….

zbor…

plutire…

a sărit!

Sau, după caz, buf.

Între săritoare, campioana olimpică surprinzătoare, belgianca, n-a avut o zi prea fastă.

Spre deosebire, marea favorită care a pierdut la Beijing, croata Branka Vlasic, a prins o zi bună. Era una din cele 2 atlete care mai urmăresc lingourile de aur anul ăsta – trebuie să câştige toate concursurile Golden League. Şi, pregătire….

elan….

şi salt!

A câştigat, cu 2,01,

şi tot era supărată – discuta energic cu antrenorul.

Ca şi celelalte săritoare, dar parcă ea mai ales, fata asta e incredibil de longilină

(de altfel, din categoria “arată mult mai bine în realitate decât la televizor” – mda, nu mă mir că lui Cosmin Cernat i-a căzut cu tronc o săritoare în înălţime ;P)

Între mine şi săritoare s-au interpus însă privirii nişte siluete masive, greu de ocolit. Suliţaşii. Să-i privim cum îşi iau elan…

şi aruncă.

Cel mai meseriaş dintre ei e campionul olimpic Thorkildsen. Pleacă chiar de lângă spectatorii care bat în mantinelă,

fuge,

şi

zvrrrr

90 de metri.

Odată început concursul, nu ai timp să respiri. În partea cealaltă a început cursa de 800m, cu MULŢI kenyeni

fugaci aţoşi,

dintre care unul câştigă. Un Kip-ceva.

Apoi, start la 400m gagici. Pe locuri, fiţi gata….

Sandra Richards,

fără probleme.

Cum mă uitam aşa la ea, văd nişte oameni sburând prin aer tocmai în cealaltă parte a stadionului – de aceea nici n-au prea ieşit bine în poze, săritorii în lungime.

Un pic mai bine au ieşit cei de la 3000m obstacole, că aveam o barieră chiar în faţă.

Nu e puţin lucru, după ce că fugi, să mai trebuiască să faci si salturi din astea.

A propos de sărituri, au urmat 110m garduri, cu sărituri la fel de grele, dar mult mai dese şi în regim de viteză.

A câştigat suveran cubanezul Robles,

felicitat şi de concurenţă. N-are rival omu’.

La 800m femei, mi-am adus aminte că am citit în program (excelent făcut) că la concursul ăsta s-au reintrodus “iepurii”, care să ducă o trenă rapidă. În cazul de faţă a fost chiar rusoaica, în plan apropiat,

care le-a stors bine pe concurente.

Inclusiv pe Maria Mutola, la apus de carieră.

Între timp, la start se adună nişte oameni

pe care toţi vor să-i filmepozeze

Între ei, the one, the one and only,

Usaiiiin Boooolt!

Pe locuri, fiţi gata…

Am avut, ca de obicei, dilema – fac poze sau urmăresc? Aici am făcut un compromis, am făcut poze multe, dar fără să mă uit, m-am uitat peste aparat, la cursă. A ieşit slideshowul de mai jos.

Cursa e atât de rapidă încât n-am înţeles mare lucru. Probabil şi de emoţie. M-am tot uitat când la unul, când la altul, până… s-a terminat brusc. M-am prins abia apoi că ideea e probabil să alegi unul pe care să-l urmăreşti.
Usain a câştigat în 9,83. “Mult”, a fost prima reacţie instinctivă. Păi, da, dacă ne-a obişnuit cu recordurile… Dup-aia am citit că recordul European al lui Obikwelu, de exemplu, e 9, 86. Nu mi s-a mai părut atât de “lent”…

Imediat, start la 400m garduri, băeţ. La fix, că e chiar în faţa mea. Cu Angelo Taylor în prim-plan. Pe locuri,

fiţi gata,

start!

şi….

hopaşa peste garduri!

A câştigat Angelo, în stânga, primul care sare ultimul gard.

(fiind chiar după linia de sosire, era bine că atleţii veneau întotdeauna încoace ;), compensând pentru faptul că, privind frontal, din sosire nu înţelegeam mare lucru.

Între curse mai aveau loc premieri, dar nici una aşa spectaculoasă ca desigur a lui U-saiiiin.

După care a venit la interviuri. Ăă, pardon, trebuia să vină la interviuri, dar după câteva reprize de dans, a mers să dea autografe şi noroc cu spectatorii (în delir),

spre disperarea oamenilor de ordine.

A ajuns în sfârşit jos în faţa noastră unde erau amenajate micile podiumuri pentru interviuri, unde s-a ţinut în continuare de şotii,

a glumit cu reporterii,

dar a ştiut să fie şi serios când a trebuit.

În timp ce el se muta de la o echipă de televiziune la alta (în total vreo 10), în spate se pregăteau de start atleţii de la 400m.

Jeremy Warriner vs. LaShawn Merritt, surpriza de la Beijing.

Start,

şi… câştigă Warriner, destul de lejer.

Cred că şi acum se întreabă ce o fi păţit la Beijing de a pierdut atât de clar… Ceasul rău, pisica neagră.

Între timp, Usain ajunsese la ultimul interviu,

după care din nou, autografe la greu.

Iar noi ne pregăteam de ultima probă de Golden League, 110m garduri femei. Competiţia a fost dură,

dar a câştigat marea ghinionistă de la Beijing, Lolo Jones.

Care face şi ea parte din categoria “realitatea bate TV-ul” ca aspect, şi nu e singura “gardistă” în această categorie.

Ca şi la Beijing (unde a căzut), Susanna Kallur a fost foarte căutată pentru interviuri. Mi-a plăcut atunci aerul ei şugubăţ, confirmat şi aici, unde era câştigătoarea de anul trecut, dar acum nu a rupt gura târgului. Ceea ce nu i-a afectat buna dispoziţie nativă. Plăcut de urmărit.

În timp ce o observam atent pe Suzi, începuse cursa de 5000m. Kenenisa Bekele contra a vreo sută de kenyeni.

Dar când “iepurele” a obosit, Kenenisa a preluat el frâiele cursei,

a zburat pe lângă ei

şi a câştigat cu un avans de vreo 100 de metri, de o manieră entuziasmantă. În adevăratul sens al cuvântului. Publicul fusese entuziast, participativ şi susţinător-aplaudac tot concursul, dar punctul culminant a fost, culmea, nu la Usain Bolt (deşi şi atunci au fost în delir), ci la ultimele ture ale lui Kenenisa. Începute timid, “valurile mexicane” din tribune au crescut tot mai mult în intensitate, la ultimele 5 ture urmărindu-l permanent. Ţi se face pielea de găină când mii de oameni întind mâinile, toţi ca unu’, “ooooooooo….”

“eeeeeeey!!!”

Şi asta pentru a onora efortul unui singur om,

o chestie mică şi slabă care dă ture de stadion. Şi în loc ca asta să mi se pară ridicol, mi s-a părut înălţător.

Ce îi aduce pe oamenii ăştia pe stadion, cu zecile de mii, în fiecare an, să urmărească efortul unor oameni care aleargă, sar, aruncă, după reguli mai simple sau mai ciudate, la al căror sens nu mai stă nimeni să se gândească?

Probabil pentru că atletismul, ca ţi înotul, nu e joc, e competiţie pură. La momentul “execuţiei”, atleţii sunt întotdeauna SINGURI, înfruntându-şi exclusiv propriile limite. Nu există “fault”, nu există certuri cu arbitri. Există doar dorinţa de a fugi mai repede, de a sări mai sus, de a arunca mai puternic. Omul are adânc programat în gene instinctul competitiv, pentru supravieţuirea genei mai puternice. Atletismul e una din cele mai pure reflectări ale acestui instinct, şi poate de aceea atrage atâţia simpli privitori, părtaşi cu sufletul şi cu… instinctul la efortul celor din arenă. Citius, altius, fortius.

În plus, după tot tamtamul mediatic din jurul lor, e impresionant să îi vezi în realitate. Sunt mult mai mici decât par la televizor. Sprinterele, de exemplu – pe Alyson Felix ţi se pare că ai putea s-o ridici cu o mână. Dacă-l vezi pe Warriner pe stradă şi n-ar avea ochelarii, nu dai doi bani pe el. Săritoarele în înălţime sunt singurele mai înalte decât par la televizor, în schimb mult mai SLABE, ceea ce le face să pară mai fragile. Până şi Usain pare mai subţire. În schimb Angelo Taylor sau chiar febleţea Susanna, nu :).

E un amestec de admiraţie şi relaxare în timp ce constaţi lucruri ca acestea. Alternanţa rapidă dintre reverenţa de a privi un Campion Olimpic, unii din ei pe cale să devină “instituţii”, şi revelaţia amuzată că “sunt şi ei oameni”, că fug parcă mai încet decât la televizor, dar parcă le simţi mult mai “personal” efortul.

Cursa de ştafetă 4×100,

probă “în afara concursului”, fără Jamaica, dar cu americanii în bună formă, a încheiat concursul.

A urmat festivitatea de închidere, scurtă şi plăcută. Luminile s-au stins

şi spectatorii au aprins micile neoane albe şi albastre

pentru o privelişte feerică.

Spontan, nu ştiu dacă aşa se face de fiecare dată, au început să le arunce pe pistă, carevasăzică a avut un efect luminos foarte plăcut.

Au început şi artificiile,

şi… gata.

Faptul că a avut loc la atât de puţin timp după Olimpiadă a avut ca efect pe de o parte mai puţine rezultate sportive fantastice, pe de altă parte concursul a avut un aer “de sărbătoare”, fiind prima ieşire “în public” pentru campionii olimpici, care şi-au savurat triumful. Recorduri mondiale n-au fost – probabil mai toţi au atins vârful de formă la Beijing. Cei câţiva favoriţi care din diverse motive au ratat aurul olimpic, au avut acum ocazia să-şi “ia revanşa” – ocazie fructificată, cred, de toţi (!).

Una peste alta, sentimentul dominant al serii a fost bucuria. Poate pentru că la un concurs atletic te simţi, puţin, ca în Olimp.

Ţinteşte Luna

“Ţinteşte Luna, şi chiar dacă ratezi, ai şansa să ajungi printre stele.”

Am simţit-o pe Camelia Potec ţintind Luna. N-a ajuns printre stele, dar m-a umplut de respect.

Pentru unii (majoritatea), poveştile cu eroi şi sutimi de secundă ale nataţiei olimpice se vor lega de sutimea care i-a adus lui Michael Phelps a şaptea medalie de aur, chiar în finala precedând-o pe cea despre care e vorba. Pentru mine, povestea cu eroi(ne) s-a scris în finala următoare, şi s-a oprit la marginea podiumului.

Am auzit declaraţia Cameliei după finala la 200m liber, frustrată că în ciuda recordului naţional a ajuns a 5-a, iar la 400m, unde am înţeles că finala a fost mai lentă, n-a putut mai mult. Părea supărată rău, vorbele ieşeau tăios şi apăsat, nu ca obişnuitele “declaraţii de complezenţă” ale sportivilor. Mi-a plăcut, şi am aşteptat cu interes cursa de 800m. “Nu-mi rămâne decât să încerc ceva la ultima probă”, încheiase amar şi cu ton oarecum “secundar”. Am simţit însă că aici vorbele camuflau, poate instinctiv, intenţii mult mai mult decât “secundare”.

Sentimentul s-a confirmat în calificări, când Camelia a înotat parcă cu ură, lăsând în spate tot bazinul. 3 sutimi peste recordul olimpic, distanţă mare faţă de locul 2, un zâmbet (primul!) şi un pas apăsat în finală. Cu al doilea timp, pentru că recordul olimpic a căzut în seria următoare, cu mult. Hopa, nu e de glumă cu englezoaica.

N-am citit declaraţii şi comentarii de după, şi parcă nici nu-mi vine. Din fotoliu de telespectator nespecialist, trezit la 5 dimineaţa, interpretarea e simplă: Cameila “s-a dus la aur”, a vrut să ţină pasul cu nebuna aia, cum o cheamă, Rebecca Adlington, şi… s-a sufocat. A mers prea tare, prea devreme, de aceea n-a reuşit nici timpul din serii, fiind întrecută pe final de alte două înotătoare, ultima cu doar 8 sutimi de secundă.

Şi asta pentru că a luat la ţintă Luna.

Faptul că n-a ajuns printre stele, adică pe podium, pentru mine e secundar. M-a impresionat ATITUDINEA. Nu a mers “la alibi”. Nu “şi-a făcut cursa ei”. A atacat ca la Oarba de Mureş, pe deal descoperit în sus, “pe ei pe mama lor”, “cu strigăt, înainte”.

Pentru mine, mica poveste a Cameliei Potec în concursul de 800 liber, 08/2008, intră la “poveşti cu eroi”. Pentru că eroi sunt şi cei care cad pe câmpul de luptă, cu privirea înainte.

Phelps

Vreţi ca Phelps să adune mai mult de 7 medalii de aur la Olimpiadă (recordul lui Spitz din ‘72) sau vreţi să nu reuşească?

Cele 25 de minute

Febra aşteptării s-a instalat încă de dimineaţă. M-am uitat cu şi mai mare plăcere la olimpiadă ştiind că vine un “meci mare” seara.

Pe la 21:38, plin de entuziasm şi anticipaţie, dau pe Antenă, “mai devreme, să prindem şi prezentarea echipelor”. Mi-a luat vreo 2-3 secunde să “accept” ce vedeam – meciul Galata-Steaua începuse. Am aflat, treptat, că era minutul 25. Din desfăşurarea meciului am înţeles apoi că ratasem nu numai emoţia de la golurile noastre, dar şi fix la minut perioada în care Steaua a jucat bine. Din cele 70 de minute pe care le-am văzut, deduc că vom avea emoţii (mari) la Bucureşti.

Etică, patriotism şi necazul altuia

Accederea în finala pe echipe la gimnastică a României depindea de ultimul exerciţiu la bară a unui bielorus. Dacă rata, ne calificam.

Şi m-am întrebat: adică, să vreau ca bietu’ om să rateze?

Aşa ceva nu există

„Aşa ceva nu există” – comentatorul local a zis-o de mai multe ori pe parcursul meciului.

Ce meci… am avut clară în cap imaginea lui Nadal ca o tornadă furibundă şi neobosită, twister din ăla care se învârte, măcinând din rezistenţa unei clădiri solide care se încăpăţâna să nu cadă. O haită de lupi din Pirinei (Nadal părea câteodată „mai mulţi” pe teren) atacând neostoit, muşcând din toate părţile un cerb din Alpii Elveţieni, cu coarne mari şi ascuţite, dar obosit – cum vedeam, pe vremuri, la Teleenciclopedia. În primele 2 seturi, cerbul a părut ca n-are nici o şansă – cu spatele la un perete de stâncă, sângera zdravăn. Dar apoi, miraculos, cu câteva împunsături ale coarnelor impresionante şi cu un pic de noroc, a ieşit din încercuire şi a scăpat în pădure, un loc unde se simţea mai confortabil, şi unde a mai luat, după lupte crâncene, încă un set.

Oboseala din muşchi adunată în ani de glorie ameninţa mereu să-l pună în genunchi, dar coarnele încă ascuţite împărţeau lovituri precise, ţinând lupii la o agonizată minimă distanţă. Se îndrepta încet spre o culme de deal străjuită de stânci, unde dacă ar fi putut sări ar fi fost în siguranţă, ar fi rămas Regele Pădurii pentru încă un an. Lupii au sesizat şi ei topografia, dar au continuat hărţuirea în acelaşi ritm, parte în parte. Fără atacuri mişeleşti, dar şi fără a oferi vreo clipă de răgaz. „Ori tu, ori noi, nu mai contează, am dat tot, toţi.”

Norocoasele vieţuitoare ale pădurii care au putut urmări bătălia la faţa locului, deşi erau cu sufletul la gură, făceau un vacarm asurzitor între asalturi. Unele, nostalgice dupa maiestatea Cerbului, altele, conştiente ca lanţul trofic îl va înghiţi în cele din urmă, impresionate de curajul Lupilor.

Telespectatorii Teleenciclopediei au obosit şi ei doar urmărind spectacolul. Şi când cerbul a alunecat şi a căzut – interesant, nu s-a simţit o undă de regret în aer. Pentru că, cel puţin din punct de vedere moral, după o asemenea luptă nu există învinşi.

Winners first

Am ajuns mai devreme în gară, să văd şi eu uriaşii.

11 statui imense de jucători reprezentativi pentru Euro, amplasate în hala gării. Între ei şi Chivu,

şi nici un italian, după cum aveam să aud. Cică au pus doar jucători sub contract cu Adidas.

Booon. Ne întâlnim cu familia El Veţienilor în trenul spre Berna. Avem emoţii, cumva ciudat, în sinea noastră nu credem că vom câştiga, dar tot în sinea noastră nu credem ca nu ne vom califica.

Un lucru ne-a fost clar, odată ajunşi la Berna: Olanda va juca „pe bune”. De ce? Păi, nu poţi să joci altfel când ai 100000 (o sută de mii) de susţinători care colorează un oraş întreg în portocaliu. Berna are, a propos, binişor sub 100000 de locuitori. Care nu s-au văzut.

Foarte prietenoşi, se pozau cu români pe unde-i prindeau, „ne calificăm împreună! France, Italy, go home!”. Atmosfera pe străzile din jurul Fan Zone era cam aşa:

Înotând prin marea portocalie, am ajuns pe o stradă mai liniştită, unde am văzut o masă galbenă compactă la o terasă, unde am şi adăstat

În spatele nostru s-a aşezat un olandez din Surinam, care a pornit o discuţie veselă – l-a întrebat pe El Veţian de unde e, a zis că din România, da, şi eu din islanda, cică bronzatul portocaliu. De unde e tac’tu? Din Vietnam. Aha.
Oranjul era relaxat – zice, sper să ne bateţi, să ne calificăm împreună. Aceeaşi idee am desprins-o şi din aplauzele altor portocalii care au trecut pe lângă noi. Extraordinar de prietenoşi. Încurajau Olanda, dar ne spuneau că vor să ne calificăm împreună. Nostim a fost când au scandat împreună cu noi „pe ei, pe ei, pe ei pe mama lor”.

După un suc la acea terasă, am plecat mai departe, spre stadion, afundându-ne din nou în marea portocalie cu mici insule galbene.

În fan zone

am făcut prima pauză. Am auzit o melodie cunoscută, la instrumente cunoscute – era fanfara din Chetriş, care începuse să cânte… imnul nostru pe scenă. Din păcate, au decis fanfariştii să cânte TOATE strofele, motiv pentru care am ajuns la capătul versurilor. Dar am încercat.
Nu am filmat scena – sunt unele momente când „cronicarul” trebuie să decidă dacă vrea să fie spectator la propria viaţă sau s-o trăiască. În acel moment, am decis varianta doi, şi am dat drumul la cântec total.
Am filmat abia după, când au început să cânte o variantă destul de frustă a Rapsodiei Române de Enescu:

După Rapsodie, am purces încet spre stadion, cu şuvoiul portocaliu.

Când am ajuns, primul „semn” neplăcut: un gardian zelos mi-a oprit bannerul cu EUROMANIA la intrarea în stadion. Cică, n-ai voie decât cu bannere de 1m/1.5m. L-am rugat să se uite în regulament, că eu ştiam de limita de 2m (mă rog, cearşaful meu standard avea 2.7m, dar speram să nu măsoare). A venit altul, mai relaxat, a zis că „nu e mare bannerul”, dar apoi al treilea a zis că într-adevăr e 2m limita, dar al meu are mai mult. „Uff. Şi nu pot să-l îndoi?” „Nu, poţi să-l tai. Dar n-ai cuţit.”

În acest timp, mi-am dat brusc seama că celălalt banner pe care îl aveam în rucsac, cel „normal” cu „Hai România”, făcut la insistenţele lui T, care nu vedea rost de subtilităţi pe stadion, rămăsese în rucsac, neatins. Aşa că am renunţat brusc la bannerul meu favorit şi am intrat în stadion cu celălalt binemersi în desagă. Pe care l-am întins fără probleme, la peluza galbenă (în spatele lui Lobonţ în prima repriză), la nivelul 2.

Stadionul era gol,

pe rândul nostru erau doar 2 români. Le-am făcut bucuroşi cu mâna, şi am coborât până la „bară”, unde veniseră El Veţienii. Mai erau 2 ore până la meci. Am stat acolo, uitându-ne la spectatorii de jos

şi la televizor, apoi ascultând „moderatorii” celor 2 echipe, responsabili cu informaţiile, jocurile „de societate” cu suporterii (gen „deciball”, manevrarea unui portar electronic prin nivelul de zgomot făcut de suporteri pentru a apăra un 11m, sau transportarea unui logo de pânză de la o tribună la alta, ca în filmuletul de mai jos)

şi prezentarea echipelor. Ştefan Leca pe numele lui, cu regret, mi s-a părut deosebit de neinspirat. De exemplu, modul ales de a provoca spectatorii români la „zgomot”, a fost să răcnească în microfon următoarele întrebări:

„Care este echipa care a învins Olanda la Constanţaaaaa?”
Nici un răspuns.
„Care este echipa care a făcut egal cu Franţaaaaa?”
Murmur confuz – „ce vrea ăsta?”
„Care este echipa care nu a pierdut în faţa Italieeeei?”
„România”, cu juma’ de gură.
„Care este echipa care va câştiga astăăăăzi cu doizeroooo?”
„România!” – abia acum se prinseseră spectatorii că asta aştepta de la ei. Au răspuns ezitant – superoptimismul/aroganţa înainte de a sări gardul nu le-a fost pe plac.

Apoi a încercat să „forţeze” spectatorii să strige „mândru că sunt român”. Pe lângă că mi s-a părut o idee neinspirată, nici nu a fost clar ce vrea, cică – „haideţi să strigăm împreună că suntem mândri că suntem români.” Nici o reacţie. Disperat, a urlat el de câteva ori, obsesiv, „mândru că sîîîîîînt -…..”
„român” – răspuns venit cu juma’ de gură, după o vreme, mai mult de jena lui. Spectatorii nu aveau nevoie de astfel de ostentativităţi, ci aveau alt mod de a arăta cele de mai sus. Şi au arătat, în timpul meciului, prin întreg comportamentul, fără zbateri strident-patriotarde ca ale d-lui Leca.

Apoi, moderatorul olandez a făcut tribuna portocalie să cânte un cântec suportericesc, începând primele versuri, pe care tribuna portocalie, tot mai dens populată, le-a preluat imediat. Moderatorul-şef, elveţianul, l-a rugat apoi pe Leca să facă ceva asemănător. Ori nu a înţeles întrebarea, ori de emoţie nu i-a venit nici un cântec suportericesc în minte, ori nu ştia nici unul, pentru că a început, din nou, stupidul dialog de mai sus, cu răspuns destul de moderat.

În fine, la prezentarea echipelor, a avut ideea bună (nu ştiu dacă a fost a lui, francezii au făcut la fel, dar olandezii nu) de a spune prenumele jucătorilor şi să lase spectatorii să scandeze numele. Aici însă s-a terminat inspiraţia, pentru că la unii jucători spunea şi numărul, şi prenumele, la alţii doar prenumele, la alţii adăuga şi alte chestii după prenume (de exemplu la Mutu şi Chivu), de spectatorii nu ştiau clar când e momentul să strige, ceea ce a diminuat efectul.

În ansamblu, cu sau fără stângăciile „reprezentantului”, suporterii români au părut dezorganizaţi înainte de primul fluier, părând a nu se coordona la scandări când a intrat echipa pentru a inspecta gazonul sau la încălzire. Totul s-a schimbat miraculos odată ce a început partida. Brusc, spectatorii au devenit o singură voce, cântând la unison – or fi avut lideri de galerie, altfel nu se explică.

Noi ne-am alăturat corului „din deplasare”. Dacă la început ne bucurasem că suntem în „zona galbenă”, pe măsură ce se umplea stadionul am văzut că unde aveam locurile se umplea cu portocaliu. Am fost chiar la marginea „legiunii galbene”, dar între olandezi.

În faţa noastră au venit nişte români care însă nu prea ne-au însoţit la scandări, mai degrabă cei cu pălării, trei rânduri mai în faţă. El Veţienii au fost complet izolaţi între portocalii, nici urmă de suflet co-suferind pe lângă ei.

Olandezii „noştri” erau prietenoşi, aveau un fular cu România-Bergenbier alături de unul olandez, pe care le-am agitat împreună. Uneori au şi cântat „România, România” cu noi, când nimeream melodia. Relaxare maximă, atât la cei de lângă noi, cât şi la toată tribuna olandeză – incredibil, au UMPLUT stadionul, a fost în întregime portocaliu, în afară de colţul galben.

Şi a început meciul. Şi cu el, recitalul tribunei galbene.

Când am văzut echipele, am zis: „Van Basten a schimbat TOATĂ echipa – e clar, a făcut ce a depins de el. Suntem ultimii luzări dacă nu batem echipa asta”. Mă liniştisem.

Furaţi de scandări, ne-am dat seama abia prin min. 10 că jucăm prost. Am zis, ei, or fi timoraţi la început, îşi revin ei – mai ales după şuturile bune ale lui Mutu şi Niculae.
Pe fondul îngăduinţei portocalii, care strigau doar din când în când în cor, scandările noastre s-au înteţit.

Ei nu şi-au revenit.

Jocul a fost mai mereu în jumătatea „noastră”, la poarta lui Lobonţ, cu ocazii mari de tot Huntelaar, Van Persie şi mai ales Robben (care, după a făcut ce-a vrut cu apărarea şi inimile noastre, am avut senzaţia că a dat mingea aia la micheteau pe lângă Lobonţ – intră la şmecherie, bine, dacă e pe lângă, ok.)

Nu-mi venea să cred. Nici spectatorilor. Spaţiile dintre încurajări au început să devină un pic, aparent imperceptibil, mai lung. Prilej pentru portocalii să cânte şi ei un pic (altfel ne-au lăsat, politicos, nu ne-au întrerupt niciodată).

La un moment dat, rumoare generală, fluierături, ceva huiduieli: pe ecran a apărut rezultatul FRA-ITA 0-1. E clar, ăştia vor să ne calificăm noi. Cel puţin suporterii. După cum se desfăşoară ostilităţile în teren, se pare că nici pe jucători nu i-ar deranja – joacă relaxat, nu fug după toate mingile, ne aşteaptă să atacăm. Dar… n-au cu cine. N-au cu cine face blatul! Ai noştri nu intră în careul lor în prima repriză, cu excepţia ocaziei lui Mutu!

Până la urmă, intrăm în pauză cu 0-0. Eh, poate-i muştruluieşte Piţi la pauză şi revin alte echipe de la cabine.

Într-adevăr, imediat după fluierul re-prizei, ai noştri „stau sus”, scot un corner… „parcă joacă mai bine!” – replica speranţei. dar – imediat greşesc o pasă, şi iar se cantonează în apărare. Urmează halucinantele 5 minute, în care ai noştri au avut vreo 3-4 intercepţii pe la 20m de poartă, au pornit vijelios în atac, şi după 2 paşi au… pasat greşit. Faze la indigo. Spectatorii olandezi, exasperaţi, au început să fluiere. Iar noi să plecăm ochii a ruşine, prima dată când gândul s-a formulat în cap: cu jocul ăsta nu merităm să ne calificăm.

Şi vine golul lor. Am rămas pe scaune, între olandezii ridicaţi în picioare în jurul nostru.

Chinul a continuat şi după gol. Nicoliţă, unul din favoriţii mei pentru bunul-simţ de care a dat mereu dovadă, a dat într-adevăr câteva pase la coechipieri, ori foarte scurte, ori tari şi greu utilizabile. Restul, la adversari sau pur şi simplu aiurea. Cociş dădea impresia că e mereu nepregătit pentru orice pasă. În general, ritm scăzut, joc static. Culmea, cei mai „proaspeţi” jucători, care au alergat cel mai mult, din tribună s-au văzut a fi, în ordine, Chivu, Mutu şi Raţ, urmaţi de, culmea, Contra. Adică jucătorii cu cele mai multe meciuri “în picioare” anul ăsta. Campionate lungi, Liga Campionilor, Cupa UEFA. Restul, “odihniţii”, au fost fără vlagă. Ce pressing, ce “pe ei pe mama lor”… nu s-a auzit de aşa ceva în iarbă. Chiar şi după gol, au stat în jumătatea lor (de data asta, cea îndepărtată de noi), încercând să iasă cu pase greşite pe “contraatac”. (!)

După o suită de astfel de evenimente, s-au auzit pentru prima dată fluierături din partea peluzei galbene. Olandezii au întors miraţi capetele.

A doua oară s-au auzit fluierături galbene când a ieşit Nicoliţă.

Între cele 2 evenimente, şi un pic după, a fost intervalul în care nu s-a auzit cântec galben. Olandezii nu s-au lăsat invitaţi, şi au avut o perioadă de cântec tumultuos, cu coregrafie şi mişcări cu tot (impresionant, masele de oameni mişcându-se la unison).

A urmat o perioadă de tăcere în tribune, pe fond de joc confuz. Până şi Chivu, care de obicei îl “simte” pe Mutu cu ochii închişi, i-a dat vreo câteva pase inutilizabile, serviciu pe care Mutu i l-a întors. Chiar când mă gândeam – ia uite, au încetat ai noştri scandările – a început cântecul. L-am recunoscut pe la „barbarii de tirani”. Lacrimile erau probabil conştiente că îmi vor strica toată vopseaua de pe faţă, probabil de aceea au rămas agăţate de gene. Îmi imaginasem, în trecut, cum ar fi ca spectatorii să cânte imnul, spontan, în tribună, la un meci de fotbal. Scenă de covârşitoare megaproducţie hollywoodiană. Iată că am ajuns s-o trăiesc, şi s-a lăsat cu piele de găină, cum îmi imaginasem.
Din nou nu am filmat. Am ales, din toată inima, să mă concentrez pe „în aaaste mâini mai curgeee un sââânge de romaaaaaaan…”

Reacţia în teren a fost singura care nu s-a potrivit cu ce îmi imaginasem. Singura fază românească aplaudată de toţi spectatorii a fost o respingere prin foarfecă a lui Raţ, din propriul careu. Abia după intrarea lui Petre au avut parcă o zvâcnire, cu vreo 2 jumătăţi de ocazii, pase încâlcite din careu şi o altă „foarfecă”, ineficientă, dar aplaudată generos.

La golul lui Van Persie, suporterii olandezi au lăsat la o parte orice reţinere şi au izbucnit în urale. Un fel de – „noi v-am invitat la chef, n-aţi vrut să veniţi, noi petrecem oricum.” Şi au dat cep la petrecere cu marşul triumfal din Aida (cred):

Drumul spre casă a fost lung. La staţie s-a anunţat că centrul oraşului e blocat, aşa că am încercat să păcălim masele, să mergem cu trenul din gara Wankdorf. Unde am dat peste un şuvoi compact portocaliu pornit exact cu acelaşi gând.

În timp ce aşteptam pe peron, zice un olandez – „sorry, ey.” „asta e, zic, aţi meritat”. „mergeţi acasă în românia, sau mai staţi?”. „Mai stăm un pic.” „Uff, şi noi, şi e greu pentru sănătate, atâtea zile în camping”. „Şi mai aveţi de stat până la finală”, îi urez, şi urcăm în tren.

Lângă noi se aşază un portocaliu voluminos, cu o cipilică oranj în formă de pui de gostat (nu-i glumă, olandezii au cele mai năstruşnice invenţii vestimentare suportericeşti).

„Entschuldige”, zice. „Huntelaar”, dând din umeri a neputinţă apreciativă. Nu mai ştiu ce a mai zis, a încercat să ne consoleze stingher.
La sosire, dăm să ieşim, aşteptând să se golească scaunele din faţă – un olandez din faţa mea, zice, grăbindu-se – „winners first”. Apoi, împăciuitor – „ar trebui să ţineţi cu noi de-acum înainte”. „Yeah, whatta hell”. Rîde. Zâmbesc abia perceptibil.

Apoi, în gara principală, culmea, din 100 de mii de oameni, am trecut pe lângă singurul olandez pe care îl cunoşteam: surinamezul de la terasă. „Guys…” – a ridicat braţele în lateral, a dezolare. Am dat mâna cu el, i-am urat succes. Era sincer trist.

Stinghereala fanilor olandezi e cea care pune sare pe rană, e cea care ne spune că ne-am făcut de râs. Dacă olandezii jucau cu prima echipă, sau chiar cu a doua, la sânge, sau chiar cu a doua, relaxat, aşa cum au jucat, dar măcar să le dăm o replică ţapănă, să dăm tot ce e mai bun din noi, să fugim, să „murim cu ei de gât”, ca turcii cu cehii – atunci i-am fi putut privi în ochi şi spune – sunteţi mai buni, dar măcar „we gave you a hell of a fight”. N-a fost cazul. Ne-au invitat să atacăm, ne-au preferat câştigători, ne-au tratat cu bunăvoinţă atât în teren, cât şi în tribune, dar n-au avut cu cine face blatul.

Cel mai sugestiv mi se pare dialogul a doi fani români, în trenul tristei reîntoarceri: „mă, nu puteau şi olandejii ăştia să-şi dea un autogol, ceva?” „Păi, n-au avut cum, că nu le-am dus mingea în careu!”.

Pe ultima parte a drumului spre casă, am dat peste destul de mulţi italieni. Au avut bunul-simţ să nu ne zică nimic.

Astfel s-au încheiat emoţiile Pălăriei Tricolore. Înainte de a fi pusă la naftalină, îşi ia la revedere, până la următoarea competiţie live, dacă va mai avea parte.

Ursus – the bear from Romania

On Swiss Radio DRS, 16 beers from 16 countries were chosen by three radio hosts and beer aficionados to compete for the 2008 European Championship. Placed into four groups of four, the the four winners of each group qualifie for the semi-finals.

In Group A, the Swiss Quöllfrisch (from Appenzell, that’s the Moldova of Switzerland) competes against turkish Efes, czechian Pils and portuguese Super Bock.Quöllfrisch was chosen as the winner by the testers in this group and enters the semi-finals rather easy.

The beers in Group B are Zipfer for Austria, Diebels for Germany, Karlovacko for Croatia and Zywiec for Poland. The polnish Zywiec emerged as the insider tip in this group and qualified for the semi-finals.

In Group C Ursus – the bear – from Romania competed against Bavaria Red from the Netherlands, Wel Scotch from France and bera Moretti from Italy. With its very nice spume consistency and good aroma Ursus was clearly the best in this group and entered the semi-finals.

In Group D spanish Cruzcampo, greek Mythos, swedish Crocodile and russian Baltica are running for the Beer European Championship. There is no favorite in this group and none could really convince the testers, but at the end the russian Baltica scarcely wins the group and completes the list of semi-finalists.

In the 1st semi-final Zywiec from Poland takes on Baltica from Russia. The match ended with a clear victory for Zywiec, that convinced the testers defnitely while Baltica never had a chance to win.

The 2nd semi-final is more balanced. The Swiss Quöllfrisch has a home bonus but lost in the end against the freshness of the Romanian Ursus. Nuu see poate!!!

Ursus takes on Zywiec in the final of the Beer European Championship. Zywiec is a length ahead as it was the insider tipp from the beginning. Thus Ursus finishes second place.

Hear the podcasts in swiss german..

Diashow.

Italia-Romania. De pe strazi si din peluze

Meciul incepea la ora locala 18 pe stadionul Letzigrund din Zürich. Trebuia sa luam tramvaiul de la gara principala si sa mergem acasa la C. si L. In timp ce scot harta sa ma uit cate statii avem de mers vine un domn de la “RATB” si imi explica, fara sa il intreb nimic cum putem ajunge la stadion.

De jur imprejur pete de culoare galbena, palarii in trei culori sau cate-un steag mare. Vine si tramvaiul care se umple rapid de oameni galbeni, in special de tricouri cu Mutu si Chivu, si de elvetieni calmi. Si de cateva tricouri cu Luca Toni si Pirlo. E chiar tramvaiul care ajunge aproape de stadion. Ma uit iar pe harta sa vad cate statii avem de strabatut….. Dupa doar cateva secunde de la pornire se anunta unde trebuie coborat pentru a merge la meci, ba mai mult, lumea e sfatuita sa plece cu cel putin doua ore inainte pentru a ajunge la timp si a evita inghesuiala. Mesajul elvetian e transmis si in variantele engleza, italiana si romana. Ca doar e meciul Italia-Romania. Si-apoi ce te-ai fi facut cu suporterii nevorbitori de limbi straine care ar fi incurcat statiile si s-ar fi trezit nervosi in alta parte?

Am ajuns la Albisriederplatz, statia cea mai apropiata de stadion, unde incep sa debarce tricourile romanesti. Noi mai avem de mers, asa ca nu schitam nici un gest. Neavand de unde sa stie acest lucru, un domn de la „RATB“ care monitoriza urcarile si coborarile ne bate brusc in geam si ne indeamna zambind sa coboram. Ca nu cumva sa ratam statia si sa ajungem undeva aiurea, incapabili sa gasim drumul inapoi. Pe parcurs, alti elvetieni saritori, printre care si o doamna corpolenta si nesportiva, ne atrag atentia ingrijorati ca trebuie sa coboram daca vrem sa ajungem la locul cu pricina. Oamenii astia vor sa te ajute chiar si atunci cand tu nu vrei!

……

Cand ne apropiem cu totii de stadion vedem ca tricourile albastre se inmultesc la fiecare pas. Ma intreb unde au stat ascunsi pana atunci (pe strazi avusesem impresia ca erau numai de-ai nostri). Cert e ca pana acum nu am vazut nicaieri in strainatate atat de multi romani la un loc, si pe deasupra uniti in cuget si-n simtiri … Unde s-a mai pomenit ca pe una din cele mai elegante si scumpe strazi din Europa, pe Bahnhofstraße din Zürich, sa auzi in stanga si-n dreapta limba ta? Se zice ca ar fi venit peste 10 000 de romani in Elvetia cu ocazia campionatului. Familii cu copii, tineri, batrani, toti imbracati cu tricouri galbene si cu diferite accesorii care mai de care mai fanteziste: peruci, coroane, fulare, steaguri in toate marimile, salbe tricolore la gat, palarii de jolly joker.

Dar nu eram singurii suporteri echipati. Azurii aveau si ei arsenalul propriu. Arsenal pe care l-am vazut de aproape. Prea de aproape. Pentru ca, mamma mia, biletele noastre sunt tocmai la peluza albastra, in mijlocul galeriei italiene. Un italiano vero (dupa vorba, dupa port) tine un banner pe care scrie mare: Voi Vampiri, noi Vampirlo! Altul ranjeste din mers: Si, bravo. Romania – uno! Italia – treee! Hehehee…

Gata, ne asezam. Stingheri intr-o mare albastra, dar galbeni pana-n varful sepcilor. In spatele nostru sta o familie de elvetieni, cu doi copii si doua steaguri: unul italian si unul romanesc. In stanga sed doi albastri inalti cu ochelari de soare si par geluit, dar in rest destul de potoliti. In dreapta un domn fumator si nervos, care la ocaziile noastre striga mamma mia! si isi mai aprinde o tigara desi fumatul e interzis. In fata noastra se agita cativa tineri tifosi cu tendinte de rupt scaunele, dupa cum aveam sa vad mai tarziu, cand si-au varsat ciuda dand cu piciorul in scaun.

Meciul din tribuna se vede cu totul altfel, asta se stie. De acolo de unde stam, incoltiti de suporteri azuri, se aud mai rasunator aplauzele si incurajarile in momentul in care squadra lor intra pe teren la incalzire, pe muzica lui Jovanotti: L´ombelico del mondo. De acolo i tifosi aplauda mult mai zgomotos decat se aude la televizor. Se resimt la fel de tare si fluieraturile italienilor in momentul in care echipa noastra isi face aparitia pe teren in ritmul celor de la Ozon: Alo! A-aloo! Sunt eu…(etcetera etcetera, stim prea bine cantecul…) In mod placut surprinzator nu fluiera nimeni la intonarea imnurilor, nici de-o parte, nici de cealalta. Campania “No to racism”si indemnul la respect al capitanilor celor doua echipe (spoturi difuzate pe ecranele stadionului inainte de inceperea fiecarui meci) isi face incet-incet efectul.

Nu se vad toate fazele din cauza ca nervosii se ridica in picioare si dau din maini. Se aud in schimb toate strigatele albastre: de la “For-za ra-ga-zzi!” la scandari sacadate cu pumnul ridicat, acompaniate de tropait de picioare: I-ta-lia! I-ta-lia!

…

Ce s-a intamplat? Cine s-a lovit? E Mutu? Cine o fi? Ai vazut? Nici tu?…Stai sa vedem. Va intra Dica in locul lui….lui…. A, deci era Radoi. Saracu`de el. Ce le pasa astora din jur?

…

Nu pot sa cred ca ne-au dat gol chiar inainte de pauza! Da-da, hai, radeti, aplaudati…

Ha! V-ati potolit brusc, ai?

…

E gol? E Gool? E gooool! N-am vazut clar faza, dar vad explozia de bucurie a peluzei de vizavi si ma conving la reluare ca a fost Mutu. Sarim in picioare. Probabil ca de departe nu se vede fluturatul frenetic al unui steag romanesc intr-o mare albastra care injura printre dinti si nici nu se aud scandarile preluate de la peluza de vizazi care tropaie din picioare si striga in cor tricolor: “Cine-sare:- Romania! hei- hei!

Inutil de relatat pe larg manifestarile de satisfactie albastre la egalarea rapida ce a urmat la un minut distanta de golul nostru. I-ta-lia! I-ta-lia! (din nou cu pumnul ridicat). Fooor-za ra-gaa-zzi! …..Mda-da, ce sa spun…

…

Ploaie de reprosuri si injuraturi inaintea penalty-ului. Urale entuziaste si urcat pe scaune la ratarea lui. Locurile 5 si 6 de pe randul 2 tac cu amaraciune. Restul peluzei albastre jubileaza la unison. Hai, gata, ce atata bucurie…

Trei sferturi din stadion au fost suporteri italieni. Si totusi, peluza galbena de vizavi, compacta si hotarata ca o armata de furnici galbene, a cantat si scandat si aplaudat cat trei stadioane la un loc. Atat de tare incat se auzea pana in partea opusa, la inamici, si asta dadea curaj echipei. Ce meci, ce meci!

Nu stiu daca uralele azure razbateau la fel pe teren precum imi rasunau in urechile tricolore, dar in miezul fanilor macaronari aerul vuia de-atata forza. Pai deh, te pui cu italienii?…

…Ei bine, uite ca te pui! Plecam de pe stadion, dar nu mergem acasa. Din pacate nici italienii, gratie lui Buffon.

Mergem la Berna. Hai Romania! Forza ragazzi! …pardon!! nu! hai ca m-am molipsit de la azuri. De fapt am vrut sa zic: Hai-baietii-hai-baietii-haideeee…

Ma-ia-hii Ma-ia-huu Ma-ia-haa Ma-ia-ha-ha

I’ve been to lots of football matches of FC Lozärn (Hey – Ho – Hopp Lozärn!) and I must say todays game Italia – Romania (1-1) was one of the most exciting. It’s a pity that Mutu missed the penalty, otherwise it could have been a perfect seara at the Letzigrund – au revoir la France and Ciao Italia! But let me tell you where it all started.

The evening began at home with a Zuchetti-Schoggi-Cake (prejitura cu zucchini(?) si ciocolata) homemade by my wife, which is a modifaction of the notorious Rübli-Cake (prejitura cu morcov).

On the way to the stadium we met this funny italian fan who held a poster up in the air which says “Voi Vampiri Noi Vampirlo” and with it he shouted on English with an italian accent “Before the game everybody friendly – after the game… I don’t know!”.

In the stadium we had our seats one sector to the right of the italian fan block who were barely superior in number at the time, but that changed quickly and when the romanian fan block was formed up, the battle of the fans could start: “Italia – Italia – Italia” vs. “Romania – Romania – Romania”.
Battle of the fans

Ma-ia-hii Ma-ia-huu Ma-ia-haa Ma-ia-ha-ha… it was blaring from the speakers of the stadion. Vrei sa pleci dar nu ma, nu ma iei, Nu ma, nu ma ei, nu ma, nu ma, nu ma iei. Chipul tau si dragostea din tei, Mi-amintesc de ochii tai… By that time, I knew this will be a wonderful evening.
Dragostea din tei