Aşadar, Hoffenheim e un cartier din clarobscurul oraş german Sinsheim, de care n-am auzit în viaţa mea (ultima remarcă nu e din Wikipedia). Sinsheim e cică în Baden-Württemberg, la vreo 20km sudest de Heidelberg, care mai sună a ceva cunoscut, dar pentru universitate, nu pentru fotbal. 35.517 locuitori are Sinsheim, de mărimea unui oraş ca Sighişoara de la noi (care, a propos, am citit că nu mai are echipă de fotbal).

Cartierul Hoffenheim în sine are 3300 locuitori. În aceste condiţii, faptul că clubul are 1300 membri este ceva ieşit din comun. N-or fi toţi băieţi din cartier, mă gândesc. Clubul, că veni vorba, se numeşte TSG 1899 Hoffenheim, TSG venind de la “Turn- und Sportgemeinschaft”, asociaţia de gimnastică şi sport. Ei zic acum că au abandonat TSG şi îşi zic doar “1899″, că e mai “fancy” pentru Bundesliga. Mă rog, de gustibus, eu prefer cu TSG, mi se pare mai fain.

Ce e cu ei, însă? Cum a ajuns o echipă de cartier a unui oraş minuscul pe locul 2 în Bundesliga??

Răspunsul e într-un nume. Propriu. Dietmar Hopp. Acest Dietmar Hopp a jucat în tinereţe la TSG 1899, iar după ce s-a lăsat de visul de a deveni mare fotbalist a devenit mare milionar, fiind unul din co-fondatorii gigantului software SAP. Din 1990 a început să susţină financiar echipa, aducând-o în 18 ani din liga judeţeană A (echivalentul ligii a ŞAPTEA, ultima) în Bundesliga.

Un punct de inflexiune a fost în 2005, când erau în liga a 3-a, şi Hopp a propus un proiect de “dezvoltare a fotbalului în regiune”, cu fuzionarea a trei cluburi şi construirea unui stadion nou la Heidelberg – fiind cel mai cunoscut oraş din zonă. Celelalte 2 cluburi (FC Astoria Walldorf und SV Sandhausen) s-au opus fuziunii, iar terenul a fost revendicat de firma Wild, care voia să-şi estindă capacităţile de producţie. Municipalităţile au hotărât că locurile de muncă create astfel sunt mai importante pentru societate, şi au respins planul cu stadionul.

Acum TSG joacă pe stadionul Carl Benz din Mannheim, iar de la anul va avea un stadion nou, propriu, la Rhein-Neckar Arena, la Sinsheim.

Antrenor e din 2006 Ralf Rangnick, nume cunoscut, vicecampion cu Schalke 04. Director sportiv e un fost antrenor al Naţionalei de hockey al Germaniei, şi îi ajută şi un psiholog care lucrează şi cu Naţionala de fotbal. Echipa asta a reuşit promovarea rapidă din liga a 3-a în Bundesliga, după “modelul CFR Cluj”, deşi îşi planificaseră promovarea (tipic nemţesc) “până în 2010″.

Ca să vezi cum e cu gura lumii. La început, toţi au fost încântaţi de activitatea de susţinere a juniorilor şi promovare a sportului. Uite, ce băiat bun, Hopp, ăsta. Acum, când au ajuns sus, toţi măcăne. Că nu e club de tradiţie, ci club sătesc fără cultură sportivă, fără fani, susţinut artificial. “Hoppenheim” e porecla ironică a adversarilor din liga a doua, geloşi probabil şi pe faptul că bugetul lor de achiziţii anul trecut a fost mai mare decât al tuturor celorlalte echipe din liga a 2-a la un loc!

Şi rezultatele se văd anul ăsta – sunt pe locul 2 după 8 etape, cu victorii în deplasare (3-0 la Cottbus, şi mai ales 5-2 la Hannover, care bătuse pe Bayern!). Sunt curios unde ajung, dacă îi “ţine ştrocul” până la sfârşit sau “se fâsâie”. Oricum, mi-au redeşteptat vechiul sentiment de a “ţine cu buturugile (foarte) mici” aflate în stare de graţie de prin campionatele europene, lucru mai rar în ultima vreme.

————————–

P.S.

Pentru fanatici, stema clubului:

Echipamentul (stânga, acasă, dreapta, deplasare):

Localizarea în Germania:

Şi performanţele ultimelor… 22 de sezoane:

Surprinzător “pe hârtie”, nu şi ca joc. Dar până să ajungem acolo, o privire în sală.

Hallenstadion a fost împărţit în 2 jumătăţi, două terenuri. Finala a fost pe “Center Court”, adică terenul central… din dreapta.

Am ajuns fix la 1 şi 20, timp cât să-mi iau un wurst cu pâine şi muştar, şi să intru în sală la timp. Înainte de meci fusese finala la dublu, cu sudafricana Huber printre protagoniste – o văzusem acum 2 ani la Wimbledon jucând şi… câştigând (!) cu Navratilova împotriva… actualei Nr. 1, Jelena Jankovic, pe atunci o jucătoare “bunicică” de oarecum pluton fruntaş. O, tempora!

Au venit gagicile, au tras la sorţi,

Venuţ s-a întreptat spre noi,

şi, a propos de Venuţ, nemţii se pare au o problemă de pronunţie: foarte des i-am auzit confundând V şi W, adică pronunţă “V” ca “U” şi “W” ca “V”. Adică în loc de “Vinăs Uiliams”, “Uinăs Viliams”. La oameni de pe stradă, hai să zici, da’ la ditai prezentatorul finalei, m-a enervat.

Uinăs a servit prima. Pregătire,

aruncă,

arcuieşte braţul,

zdrang!!

uffff.

Ulterior, Flavia nu se lasă nici ea mai prejos: adică, sus,

şi dă-i!

Meciul e alert din start. Să urmărim un schimb de mingi:

pac,

pac,

pac,

pac,

şi voleu câştigător:

Cu sunet, arată aşa:

Albitra şi copiii de mingi se uită concentraţi, de pe scaunele lor branduite până la ultimul centimetru

iar cei din lojă sunt şi ei atenţi, după posibilităţi.

Nenea în şlapi (şlapii nu se văd) cu ţigarea pe după ureche e nea Villiams ăl bătârn, iar fata de lângă el cu pancarta mov nu ştiu cine e, dar chiuia ascuţit după fiecare game câştigat de Venuţ.

Aşa că am lăsat şi eu pozele şi am urmărit meciul. În primul set au mers “cap la cap”, jucând furibund. Filmul s-a rupt la tie-break, câştigat de Venuţa cu 7-1. În setul 2 a făcut break la 1-1, după care a servit 4 aşi seci unu după altu. Era deja 3-1 şi Flavia, în ciuda încurajărilor din tribună (“Flavia, ti amo! Hahahaha!”), dădea cu racheta de pământ.

A revenit la 3-2 şi 4-3, dar a făcut apoi greşeli în momente cheie, şi, până să ne trezim, era minge de meci.

A salvat una, dar la a doua n-a mai avut ce face. Punct, şi daţi-vă mâna

şi cu arbritra,

iar Venuţ vă salută.

La interviul de după, căţelu ciufulit de lângă tot voia şi el la microfon,

dar n-a fost să fie, a fost pasat acoliţilor, ratând de puţin un moment de glorie în media internaţională.

La sfârşit, s-au adunat frumos copiii de mingi şi arbitrii de linie, totul simetric şi milităresc.

Prima la premiere, Flavia,

care a zis, fairplay, bre Venuţ, ai jucat incredible, ai meritat să câştigi.

Venuţ s-a burucat,

mai ales când tanti cu microfonu şi nenea cu ghitara i-au cântat, live, melodia Tinei Turner, “Simply the best – taaaa-na-naaanaaaa”,

“better than all the rest”

ş.a.m.d.

La sfârşit, au năvălit toţi cei din staful de organizare pe teren, pentru poza de final cu şeful comitetului de organizare, care se retrage cu această ocazie, după 17 ani. Omul a izbucnit în hohote de plâns când i-au cântat “time to say goodbye”. Pe bune. Mai zici că elveţienii îs reci…

Eu rămăsesem, totuşi, cu o nelămurire. 2 doamne de lângă mine au vorbit nonstop tot meciul, trăind fiecare fază cu glas intens şoptit. Asta n-ar fi nimic, dar vorbeau într-o limbă pe care n-am putut s-o identific nicicum, chiar dacă am ascultat cu atenţie la şoptituri 2 ore (că ce altceva să şi fac cu urechile). Îl aveau pe acel “chhhh” extrem de enervant, ca elveţienii, dar nu era nici elveţiană, nici olandeză, nici arabă, nici ebraică nu mi se părea. Alte limbi cu “chhhhh” pronunţat nu ştiu. La sfârşit, n-am mai rezistat şi le-am întrebat. Era Afrikaans. Ahaaaa! M-am mirat că n-am înţeles mai nimic, doar’ ştiam că seamănă cu olandeza, m-aş fi aşteptat măcar să mă prind. Ei, nu m-am prins, dar am plecat mulţumit că am mai învăţat ceva.

Din avânt pionieresc m-am dus să joc şi un tenis. Sunt depaarte de nivelul lui Uiinăs Villiams. Cred că, încet-încet, va trebui să mă las şi de gândul de a câştiga Vimbldonul.

Ei se laudă că e sportul profesionist cel mai rapid şi intens. Băi, nu ştiu, da’ e extrem de rapid şi intens. Şi pingpongu’ e rapid, da’ parcă nu dau cu atâta ură în mingea de celuloid cum izbesc ăştia shuttle-ul. Fuoarte micheteau.

Am fost aşadar cu L. la Shuttle Cup, în Uster, care e undeva “am Arsch der Welt” la stânga după colţ, cum vii în jos. O sală mică, dar cochetă, cu o galerie sus pentru vizitatori (cică au fost 500… or fi fost şi jos). Turneu regional, mic, dar charmant tocmai prin modul haios în care se iau în serios. Premii în valoare de 4100 de marafeţi, probabil strânşi din înscrierea contra a 20 de parale. Nici nu ştiu exact ce meciuri se jucau, era penultima zi a turneului, ştiu că în dreapta au început unii

apoi în stânga alţii, după feţe, juniori

dar meciul-vedetă a fost cel chiar din faţa noastră, o semifinală la dublu mixt, între 2 echipe agitate din Yverdon.

Şi dă-i, neneacă, smashuri, că abia mă puteam ţine cu oichii după puc. Ăsta, fluture. Din pene naturale. Săracile.

Cei mai meseriaşi, de departe, au fost însă aceşti grăsuţi

care au câştigat (!) un meci în 3 seturi (!!) cu doi mult mai slăbuţi.

I-am văzut când am plecat. Îşi luaseră câte o bere şi stăteau afară la o ţigare!!

“Bine jucat”, le-am zis.

L. mi-a zis de el, şi am fost cu el şi cu C. azi la o parte din finale. Am pierdut-o pe cea de skateboard, dar când am ajuns la locul faptei tocmai începea finala la ski, pentru care se amenajase o trambulină imensă

despre care am aflat acum că s-a prăbuşit în a doua zi de concurs în 2005. Oops. De data asta am scăpat, iar când am trecut pe lângă/sub ea, tocmai sărea cineva.

Ne-am poziţionat mai bine, şi am văzut câteva salturi spectaculoase,

care însă nu totdeauna au aterizat pe moale, după cum se poate vedea în poza făcută după ecranul mare unde se transmitea tot.

Finala s-a terminat repede – doar 2 sărituri de concurent. Apoi ne-am mutat toţi la rampa de pământ, pentru finala la motociclete zburătoare.

Băi şi-au sărit băieţii ăştia…

şi s-au învârtit

şi dat peste cap…

în diverse feluri,

ş.

a.

m.

d.

punct.

Pentru ilustrare şi atmosferă, iată şi un filmuleţ:

Şi aici a fost o căzătură, destul de urâtă, chiar un elveţian a sărit incredibil de complicat, cu aterizare fără mâini pe ghidon – din păcate din cauza asta n-a mai avut timp să frâneze suficient şi s-a izbit de gardul protector. A ieşit un pic şchiopătând de sub motor, dar altfel teafăr. A abandonat însă.

Au urmat nebunii pe snowboarduri. Start…

alunecare….

zbor.

Şi filmuleţ:

Deşi mi s-a părut poate cea mai periculoasă probă, cu echilibru fragil în aer şi mai ales la aterizare, din cauza poziţiei câş, aici n-au fost accidente. Favoritul publicului era un austriac, tratat cu prietenia amuzată de care se bucură vecinii de la Est. Îl mai chema şi Gimpl. Îi ziceau “Gimpi”. Şi Gimpi a ratat prompt prima săritură, s-a bâlbâit serios la aterizare, mai să intre în parapeţi. A reuşit însă o a doua senzaţională, şi cum contează doar cea mai bună din 2, a câştigat!

Şi gata, atât a fost. La revedere!

P.S. Pentru maniacii acestui sport, rezultatele au fost:

Skateboard: 1. Sandro Dias (BRA), 2. Renton Millar (AUS)
Ski: 1. Jacob Wester (SWE), 2. P.K. Hunder (NOR)
FMX: 1. Thomas Pages (FRA), 2. Mathieu Rebeaud (SUI)
Snowboard: 1. Stefan Gimpl (AUT), 2. Hampus Mosesson (SWE)

Un bilet în picioare la reuniunea atletică Golden League – Weltklasse Zürich costă 35 de franci. Erau singurele bilete care se mai găseau – probabil as fi ales categoria oricum – şi a meritat.

În program scria că toată treaba începe la 6. Am ajuns pe la 7 fărun sfert, boscodorindu-mă singur că “iar întârzii” şi pierd lucruri importante. Stadionul (vechea noastră cunoştiinţă, Letzigrund) era însă aproape gol

şi uşurat am constatat că se desfăşurau probe “de încălzire”, sub egida “Nations Challenge” – un concurs pe echipe de tineret ale câtorva ţări invitate plus elveţia şi o echipă a cantonului Zürich. Ocazie bună pentru tinerii atleţi de a simţi atmosfera de concurs – unii chiar s-au “mobilizat” energic şi au primit aplauze generoase.

M-am bucurat pentru ei, şi pentru mine, că n-am pierdut totuşi nici o întrecere majoră. Chiar după ce mi-am ocupat locul la peluza D, destul de jos, privind frontal la linia de sosire,

au început prezentările primei probe, săritura cu prăjina femei. Din păcate, a fost exact la peluza opusă, aşa că tot ce am văzut din ma faiblesse Elena Isinbaeva a fost ceva de genul acesta: elan…

şi…

a sărit!

“Prăjina” durează mult, aşa că a început înainte chiar de prezentarea oficială a atleţilor-vedetă. Nu toţi, doar unii reprezentativi. Mulţi proaspeţi campioni olimpici, de mi s-a făcut pielea de găină când i-am văzut. Au intrat însoţiţi de copii, şi s-au strâns în grupuri la fiecare colţ de arenă, salutaţi, de unde au început un mic tur de onoare. Aici, Sandra Richards, Jeremy Wariner.

A propos de Jeremy şi alţii ca el, concursul e şi un prilej de revanşă pentru favoriţii care au clacat la Beijing. Să vedem ce va ieşi.

Între timp stadionul s-a umplut ochi – spectacolul poate să înceapă!

Şi începe cu defilarea atleţilor elveţieni care au scos puncte (şi puţinele medalii) la Olimpiadă. Au intrat, aclamaţi 30.000 de oameni, în tricicletele astea tip ricşă – sunt la mare modă în ultima vreme, văd, ca “taxiuri alternative”. Mai târziu fiecare din ei au înmânat premiile.

După cum se vede, săritoarele în înălţime n-au avut de aşteptat, şi au început. Elaaaan…

şiii….

zbor…

plutire…

a sărit!

Sau, după caz, buf.

Între săritoare, campioana olimpică surprinzătoare, belgianca, n-a avut o zi prea fastă.

Spre deosebire, marea favorită care a pierdut la Beijing, croata Branka Vlasic, a prins o zi bună. Era una din cele 2 atlete care mai urmăresc lingourile de aur anul ăsta – trebuie să câştige toate concursurile Golden League. Şi, pregătire….

elan….

şi salt!

A câştigat, cu 2,01,

şi tot era supărată – discuta energic cu antrenorul.

Ca şi celelalte săritoare, dar parcă ea mai ales, fata asta e incredibil de longilină

(de altfel, din categoria “arată mult mai bine în realitate decât la televizor” – mda, nu mă mir că lui Cosmin Cernat i-a căzut cu tronc o săritoare în înălţime ;P)

Între mine şi săritoare s-au interpus însă privirii nişte siluete masive, greu de ocolit. Suliţaşii. Să-i privim cum îşi iau elan…

şi aruncă.

Cel mai meseriaş dintre ei e campionul olimpic Thorkildsen. Pleacă chiar de lângă spectatorii care bat în mantinelă,

fuge,

şi

zvrrrr

90 de metri.

Odată început concursul, nu ai timp să respiri. În partea cealaltă a început cursa de 800m, cu MULŢI kenyeni

fugaci aţoşi,

dintre care unul câştigă. Un Kip-ceva.

Apoi, start la 400m gagici. Pe locuri, fiţi gata….

Sandra Richards,

fără probleme.

Cum mă uitam aşa la ea, văd nişte oameni sburând prin aer tocmai în cealaltă parte a stadionului – de aceea nici n-au prea ieşit bine în poze, săritorii în lungime.

Un pic mai bine au ieşit cei de la 3000m obstacole, că aveam o barieră chiar în faţă.

Nu e puţin lucru, după ce că fugi, să mai trebuiască să faci si salturi din astea.

A propos de sărituri, au urmat 110m garduri, cu sărituri la fel de grele, dar mult mai dese şi în regim de viteză.

A câştigat suveran cubanezul Robles,

felicitat şi de concurenţă. N-are rival omu’.

La 800m femei, mi-am adus aminte că am citit în program (excelent făcut) că la concursul ăsta s-au reintrodus “iepurii”, care să ducă o trenă rapidă. În cazul de faţă a fost chiar rusoaica, în plan apropiat,

care le-a stors bine pe concurente.

Inclusiv pe Maria Mutola, la apus de carieră.

Între timp, la start se adună nişte oameni

pe care toţi vor să-i filmepozeze

Între ei, the one, the one and only,

Usaiiiin Boooolt!

Pe locuri, fiţi gata…

Am avut, ca de obicei, dilema – fac poze sau urmăresc? Aici am făcut un compromis, am făcut poze multe, dar fără să mă uit, m-am uitat peste aparat, la cursă. A ieşit slideshowul de mai jos.

Cursa e atât de rapidă încât n-am înţeles mare lucru. Probabil şi de emoţie. M-am tot uitat când la unul, când la altul, până… s-a terminat brusc. M-am prins abia apoi că ideea e probabil să alegi unul pe care să-l urmăreşti.
Usain a câştigat în 9,83. “Mult”, a fost prima reacţie instinctivă. Păi, da, dacă ne-a obişnuit cu recordurile… Dup-aia am citit că recordul European al lui Obikwelu, de exemplu, e 9, 86. Nu mi s-a mai părut atât de “lent”…

Imediat, start la 400m garduri, băeţ. La fix, că e chiar în faţa mea. Cu Angelo Taylor în prim-plan. Pe locuri,

fiţi gata,

start!

şi….

hopaşa peste garduri!

A câştigat Angelo, în stânga, primul care sare ultimul gard.

(fiind chiar după linia de sosire, era bine că atleţii veneau întotdeauna încoace ;), compensând pentru faptul că, privind frontal, din sosire nu înţelegeam mare lucru.

Între curse mai aveau loc premieri, dar nici una aşa spectaculoasă ca desigur a lui U-saiiiin.

După care a venit la interviuri. Ăă, pardon, trebuia să vină la interviuri, dar după câteva reprize de dans, a mers să dea autografe şi noroc cu spectatorii (în delir),

spre disperarea oamenilor de ordine.

A ajuns în sfârşit jos în faţa noastră unde erau amenajate micile podiumuri pentru interviuri, unde s-a ţinut în continuare de şotii,

a glumit cu reporterii,

dar a ştiut să fie şi serios când a trebuit.

În timp ce el se muta de la o echipă de televiziune la alta (în total vreo 10), în spate se pregăteau de start atleţii de la 400m.

Jeremy Warriner vs. LaShawn Merritt, surpriza de la Beijing.

Start,

şi… câştigă Warriner, destul de lejer.

Cred că şi acum se întreabă ce o fi păţit la Beijing de a pierdut atât de clar… Ceasul rău, pisica neagră.

Între timp, Usain ajunsese la ultimul interviu,

după care din nou, autografe la greu.

Iar noi ne pregăteam de ultima probă de Golden League, 110m garduri femei. Competiţia a fost dură,

dar a câştigat marea ghinionistă de la Beijing, Lolo Jones.

Care face şi ea parte din categoria “realitatea bate TV-ul” ca aspect, şi nu e singura “gardistă” în această categorie.

Ca şi la Beijing (unde a căzut), Susanna Kallur a fost foarte căutată pentru interviuri. Mi-a plăcut atunci aerul ei şugubăţ, confirmat şi aici, unde era câştigătoarea de anul trecut, dar acum nu a rupt gura târgului. Ceea ce nu i-a afectat buna dispoziţie nativă. Plăcut de urmărit.

În timp ce o observam atent pe Suzi, începuse cursa de 5000m. Kenenisa Bekele contra a vreo sută de kenyeni.

Dar când “iepurele” a obosit, Kenenisa a preluat el frâiele cursei,

a zburat pe lângă ei

şi a câştigat cu un avans de vreo 100 de metri, de o manieră entuziasmantă. În adevăratul sens al cuvântului. Publicul fusese entuziast, participativ şi susţinător-aplaudac tot concursul, dar punctul culminant a fost, culmea, nu la Usain Bolt (deşi şi atunci au fost în delir), ci la ultimele ture ale lui Kenenisa. Începute timid, “valurile mexicane” din tribune au crescut tot mai mult în intensitate, la ultimele 5 ture urmărindu-l permanent. Ţi se face pielea de găină când mii de oameni întind mâinile, toţi ca unu’, “ooooooooo….”

“eeeeeeey!!!”

Şi asta pentru a onora efortul unui singur om,

o chestie mică şi slabă care dă ture de stadion. Şi în loc ca asta să mi se pară ridicol, mi s-a părut înălţător.

Ce îi aduce pe oamenii ăştia pe stadion, cu zecile de mii, în fiecare an, să urmărească efortul unor oameni care aleargă, sar, aruncă, după reguli mai simple sau mai ciudate, la al căror sens nu mai stă nimeni să se gândească?

Probabil pentru că atletismul, ca ţi înotul, nu e joc, e competiţie pură. La momentul “execuţiei”, atleţii sunt întotdeauna SINGURI, înfruntându-şi exclusiv propriile limite. Nu există “fault”, nu există certuri cu arbitri. Există doar dorinţa de a fugi mai repede, de a sări mai sus, de a arunca mai puternic. Omul are adânc programat în gene instinctul competitiv, pentru supravieţuirea genei mai puternice. Atletismul e una din cele mai pure reflectări ale acestui instinct, şi poate de aceea atrage atâţia simpli privitori, părtaşi cu sufletul şi cu… instinctul la efortul celor din arenă. Citius, altius, fortius.

În plus, după tot tamtamul mediatic din jurul lor, e impresionant să îi vezi în realitate. Sunt mult mai mici decât par la televizor. Sprinterele, de exemplu – pe Alyson Felix ţi se pare că ai putea s-o ridici cu o mână. Dacă-l vezi pe Warriner pe stradă şi n-ar avea ochelarii, nu dai doi bani pe el. Săritoarele în înălţime sunt singurele mai înalte decât par la televizor, în schimb mult mai SLABE, ceea ce le face să pară mai fragile. Până şi Usain pare mai subţire. În schimb Angelo Taylor sau chiar febleţea Susanna, nu :).

E un amestec de admiraţie şi relaxare în timp ce constaţi lucruri ca acestea. Alternanţa rapidă dintre reverenţa de a privi un Campion Olimpic, unii din ei pe cale să devină “instituţii”, şi revelaţia amuzată că “sunt şi ei oameni”, că fug parcă mai încet decât la televizor, dar parcă le simţi mult mai “personal” efortul.

Cursa de ştafetă 4×100,

probă “în afara concursului”, fără Jamaica, dar cu americanii în bună formă, a încheiat concursul.

A urmat festivitatea de închidere, scurtă şi plăcută. Luminile s-au stins

şi spectatorii au aprins micile neoane albe şi albastre

pentru o privelişte feerică.

Spontan, nu ştiu dacă aşa se face de fiecare dată, au început să le arunce pe pistă, carevasăzică a avut un efect luminos foarte plăcut.

Au început şi artificiile,

şi… gata.

Faptul că a avut loc la atât de puţin timp după Olimpiadă a avut ca efect pe de o parte mai puţine rezultate sportive fantastice, pe de altă parte concursul a avut un aer “de sărbătoare”, fiind prima ieşire “în public” pentru campionii olimpici, care şi-au savurat triumful. Recorduri mondiale n-au fost – probabil mai toţi au atins vârful de formă la Beijing. Cei câţiva favoriţi care din diverse motive au ratat aurul olimpic, au avut acum ocazia să-şi “ia revanşa” – ocazie fructificată, cred, de toţi (!).

Una peste alta, sentimentul dominant al serii a fost bucuria. Poate pentru că la un concurs atletic te simţi, puţin, ca în Olimp.

Am simţit-o pe Camelia Potec ţintind Luna. N-a ajuns printre stele, dar m-a umplut de respect.

Pentru unii (majoritatea), poveştile cu eroi şi sutimi de secundă ale nataţiei olimpice se vor lega de sutimea care i-a adus lui Michael Phelps a şaptea medalie de aur, chiar în finala precedând-o pe cea despre care e vorba. Pentru mine, povestea cu eroi(ne) s-a scris în finala următoare, şi s-a oprit la marginea podiumului.

Am auzit declaraţia Cameliei după finala la 200m liber, frustrată că în ciuda recordului naţional a ajuns a 5-a, iar la 400m, unde am înţeles că finala a fost mai lentă, n-a putut mai mult. Părea supărată rău, vorbele ieşeau tăios şi apăsat, nu ca obişnuitele “declaraţii de complezenţă” ale sportivilor. Mi-a plăcut, şi am aşteptat cu interes cursa de 800m. “Nu-mi rămâne decât să încerc ceva la ultima probă”, încheiase amar şi cu ton oarecum “secundar”. Am simţit însă că aici vorbele camuflau, poate instinctiv, intenţii mult mai mult decât “secundare”.

Sentimentul s-a confirmat în calificări, când Camelia a înotat parcă cu ură, lăsând în spate tot bazinul. 3 sutimi peste recordul olimpic, distanţă mare faţă de locul 2, un zâmbet (primul!) şi un pas apăsat în finală. Cu al doilea timp, pentru că recordul olimpic a căzut în seria următoare, cu mult. Hopa, nu e de glumă cu englezoaica.

N-am citit declaraţii şi comentarii de după, şi parcă nici nu-mi vine. Din fotoliu de telespectator nespecialist, trezit la 5 dimineaţa, interpretarea e simplă: Cameila “s-a dus la aur”, a vrut să ţină pasul cu nebuna aia, cum o cheamă, Rebecca Adlington, şi… s-a sufocat. A mers prea tare, prea devreme, de aceea n-a reuşit nici timpul din serii, fiind întrecută pe final de alte două înotătoare, ultima cu doar 8 sutimi de secundă.

Şi asta pentru că a luat la ţintă Luna.

Faptul că n-a ajuns printre stele, adică pe podium, pentru mine e secundar. M-a impresionat ATITUDINEA. Nu a mers “la alibi”. Nu “şi-a făcut cursa ei”. A atacat ca la Oarba de Mureş, pe deal descoperit în sus, “pe ei pe mama lor”, “cu strigăt, înainte”.

Pentru mine, mica poveste a Cameliei Potec în concursul de 800 liber, 08/2008, intră la “poveşti cu eroi”. Pentru că eroi sunt şi cei care cad pe câmpul de luptă, cu privirea înainte.

Pe la 21:38, plin de entuziasm şi anticipaţie, dau pe Antenă, “mai devreme, să prindem şi prezentarea echipelor”. Mi-a luat vreo 2-3 secunde să “accept” ce vedeam – meciul Galata-Steaua începuse. Am aflat, treptat, că era minutul 25. Din desfăşurarea meciului am înţeles apoi că ratasem nu numai emoţia de la golurile noastre, dar şi fix la minut perioada în care Steaua a jucat bine. Din cele 70 de minute pe care le-am văzut, deduc că vom avea emoţii (mari) la Bucureşti.

Şi m-am întrebat: adică, să vreau ca bietu’ om să rateze?

Ce meci… am avut clară în cap imaginea lui Nadal ca o tornadă furibundă şi neobosită, twister din ăla care se învârte, măcinând din rezistenţa unei clădiri solide care se încăpăţâna să nu cadă. O haită de lupi din Pirinei (Nadal părea câteodată „mai mulţi” pe teren) atacând neostoit, muşcând din toate părţile un cerb din Alpii Elveţieni, cu coarne mari şi ascuţite, dar obosit – cum vedeam, pe vremuri, la Teleenciclopedia. În primele 2 seturi, cerbul a părut ca n-are nici o şansă – cu spatele la un perete de stâncă, sângera zdravăn. Dar apoi, miraculos, cu câteva împunsături ale coarnelor impresionante şi cu un pic de noroc, a ieşit din încercuire şi a scăpat în pădure, un loc unde se simţea mai confortabil, şi unde a mai luat, după lupte crâncene, încă un set.

Oboseala din muşchi adunată în ani de glorie ameninţa mereu să-l pună în genunchi, dar coarnele încă ascuţite împărţeau lovituri precise, ţinând lupii la o agonizată minimă distanţă. Se îndrepta încet spre o culme de deal străjuită de stânci, unde dacă ar fi putut sări ar fi fost în siguranţă, ar fi rămas Regele Pădurii pentru încă un an. Lupii au sesizat şi ei topografia, dar au continuat hărţuirea în acelaşi ritm, parte în parte. Fără atacuri mişeleşti, dar şi fără a oferi vreo clipă de răgaz. „Ori tu, ori noi, nu mai contează, am dat tot, toţi.”

Norocoasele vieţuitoare ale pădurii care au putut urmări bătălia la faţa locului, deşi erau cu sufletul la gură, făceau un vacarm asurzitor între asalturi. Unele, nostalgice dupa maiestatea Cerbului, altele, conştiente ca lanţul trofic îl va înghiţi în cele din urmă, impresionate de curajul Lupilor.

Telespectatorii Teleenciclopediei au obosit şi ei doar urmărind spectacolul. Şi când cerbul a alunecat şi a căzut – interesant, nu s-a simţit o undă de regret în aer. Pentru că, cel puţin din punct de vedere moral, după o asemenea luptă nu există învinşi.